"Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor"                              

6 octombrie 2008 Boris Marian Mehr  

In anul 1953 , Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat legea pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare ( și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului., numindu-i, după  tradiția iudaică  ,cu titlul de Drepți ai Popoarelor  sau Drepți între Popoare; Institutul Yad Vashem ( în traducere literală „brațul numelui”, adică „memoria”)  care gestionează documentele referitoare la Holocaust  de   la data votării  legii amintite, a putut să acrediteze un număr de căteva mii de Drepți ai Popoarelor, pe primul loc situându-se    foști cetățeni din Polonia, unde masacrul evreilor    a dus la pieirea a circa 50%  din  numărul total al victimelor, Ințelegem astfel cât de greu   era să salvezi un singur om  din acest cumplit malaxor construit pentru uciderea copiilor ( un milion și jumătate), femeilor, bărbaților  în floarea vârstei și bătrâni ce nu mai puteau, mulți dintre ei, nici să mai meargă  pe  propriile picioare, dar să mai lupte împotriva Reich-ului „de o mie de ani”. Dacă etnia călăilor nu are aici importanță, etnia victimelor este factorul determinant, nazismul propunându-și  eliminarea, după handicapați, sectanți, vagabonzi, homosexuali, a evreilor, romilor, apoi, dacă ne uităm în „Mein Kampf”, cartea de căpătâi a naziștilor, a slavilor, latinilor, adică a tot ce nu era de rasă „pură”  , ariană.  Cei care au salvat evrei , desigur și romi, alte etnii, categorii de condamnați, erau și ei de etnii diferite, iar exemplele cele mai ilustre pot fi aduse ca exemple de la regele Danemarcei, care numai prin gestul său de a purta ostentativ steaua galbenă în  șase  colțuri a dat un imbold populației pentru a încerca să salveze evrei, apoi diplomatul suedez Raul Wallenberg, dispărut după 1945 în GULAG, ș.a. In România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic  de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți Drepți ai Popoarelor a fost și este încă destul de mic, 7o(în unele cazuri soț,soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima  fiind  Magdalena Stroe, pe care am avut ocazia s-o vedem la Centrul Comunitar din București, în urmă cu trei ani, cînd ES Ambasador Rodica Gordon   i-a înmânat  diploma  din partea Statului Israel. Dar , pe lângă acești oameni titularizați  ca atare, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care au pus umărul, și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie- Să ne iubim aproapele, să nu-i facem răul pe care nu ni-l dorim nici nouă. Despre călăi, despre negaționiștii de astăzi, care ucid și morții în numele unui  fals orgoliu naționalist nu vom vorbi aici. Ne vom referi la o carte publicată chiar în ziua începerii manifestărilor dedicate comemorării victimelor     Holocaustului din România, 6 octombrie 2008 – „ Demnitate în vreme de restriște” (Ed. Hasefer), volum alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea   prof.dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului ( în colectiv, în ordinea alfabetică – Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). Au acordat sprijin numeroase foruri, instituții, persoane avizate, martori  din Romînia și din alte țări, ca și revista noastră, „Realitatea evreiască”. Intregul volum a apărut sub auspiciile FCER și  Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.   In Cuvânt Înainte semnat de dr. Aurel Vainer, președintele FCER, se spune despre  necesitatea neuitării nu numai a   crimelor  făptuite în anii Holocaustului, dar și a faptelor de demnă solidaritate  cu soarta  victimelor. In Argumentul  scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite   nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam ( din ebraică, Drepți între Popoare), dar și gesturi aparent banale,care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii  1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr.N.Lupu care  prevedeau o întorsătură  cu totul defavborabilă  pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative   care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător,împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”, și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă.  

Despre Drepții Popoarelor      

Vom parcurge capitolele cărții, începând  cu  nominalizarea celor cărora li s-a acordat titlul de Drept al Popoarelor, în ordinea alfabetică, așa cum sunt prezentați . Viorica Agarici ( 1886 – 1979) a fost președinte al Crucii Roșii în orașul Roman.  S-a scris mult despre această admirabilă  ființă, o doamnă în cel mai nobil sens, pe care Marius Mircu a cunoscut-o la București , când ea arăta ca o bunicuță, avea 85 de ani, „măruntă, slăbuță, sfioasă, văduvă. A revenit în orașul natal ( n.n.București), după  ce a trăit o mare aventură de o singură zi și trăiește fericită  în mijlocul familiei de frați, fii, nepoți și strănepoți... Afli cu uimire că familia ei este mult mai numeroasă ... i se adaugă 824 de evrei originari din Iași  cărora le-a redat viața”. De ce face Marius Mircu  această afirmație cu totul adevărată? Pentru că în dimineața de 3 iulie 1941, doamna Agarici, însoțită de  persoanele care o ajutau la Crucea Roșie a cerut șefului  gării din Roman să se  deschidă câteva vagoane, deși santinelele germane  păzeau cu strășnicie trenul, amenințând că vor trage cu arma. Oamenii, în majoritate muribunzi ( era Trenul Morții  Iași – Călărați)  au primit î ngrijiri medicale , hrană  și, cel mai important , au recăpătat speranța salvării. Este unul dintre cele mai eroice și umanitare gesturi   din timpul celui de al doilea război mondial. Doamna Viorica Agarici a făcut toate acestea din spirit  real creștin, ca  președinte al Crucii Roșii locale și ar merita să i se dedice un monument.  Antal Rozalia, ale cărei date biografice exacte nu au fost găsite, locuia în Satu Mare și a ascuns  familia de evrei Handler, care îi erau vecini. Era în  anul 1944, când  soarta războiului era pecetluită pentru Germania nazistă și aliații ei, dar  regimul fascist nylassyst  a avut ca unic obiectiv uciderea a cât mai mulți evrei prin expedierea lor la Auschwitz, într-un ritm care a depășit și capacitatea    aparatului de exterminare  construit de naziști. Dar nu toți maghiarii considerau  că politica de exterminare   coincide cu propria lor educație și propria lor conștiință și , atunci, au accționat. Anghel T. Anuţoiu (1914 – 2003) Născut în satul Nistorești – Vrancea, a fost secretarul  asociației veteranilor de război ( din Primul Război Mondial). In 1941 a avertizat pe evreii din Bacău, Brașov, Odobești, Piatra Neamț, Buzău despre iminența  unor arestări, în scopul deportării,  ajutându-i să-și găsească un adăpost.Băiaș Vasil și Maria  erau țărani din Viile Dejului și în 1944 au adus alimente familiei Steinfeld, ținuți închiși  la Dej, oferind adăpost copiilorBeceanu Dumitru, farmacist cu doctorat, la Iași, ofițer în rezervă  a adăpostit 20 de evrei, inclusiv   pe angajații săi, evrei, în timpul Pogromului de la IașiBeleca Valerian( 1899-1944) și Beleca Minodora  au adăpostit nouă  refugiați   din  Transnistria, în 1944, iar în urma unui denunț, au fost executați de militari germani.  Cojoc Gheorghe, inginer forestier  de lângă Târgu Neamț a preluat un lot de 5o de evrei, în 1942  și i-a angajat la lucrări forestiere, salvându-i de la deportare.Criveanu Theodor (m.1988), ofițer român a salvat la Cernăuți mii de evrei, acordând permise de muncă fără a respecta ordinele și instrucțiunile germane, și-a riscat viața.Era dintr-o familie de intelectuali, fețe bisericești, arhitecți. S-a căsătorit cu o evreică, după război. Cuciubă Traian , tatăl și fiul au ajutat evrei să treacă  granița dinspre Transilvania de Nord ocupată de    regimul fascist maghiar, spre teritoriul neocupat. Dumitru Adrian, Tiron StraussGabriela, Catană Maria  au salvat evrei   de la moarte în Transnistria.  Regina Elena, mama Regelui Mihai(  1896- 1982)  a intervenit, împreună cu Patriarhul, pe lângă mareșal  pentru oprirea deportărilor din Cernăuți, apoi, în 1943 pentru revenirea copiilor și multor altor evrei  din Transnistria. Farkas Stefan și Rozalia, Florescu Constanța, preotul Petre I. Gheorghe, Alexandru Ghițescu(  acesta a ascuns  pe vecinul său  av.Joseph Morgenstern, în timpul pogromuluji legionar de la București), Grosz Rozalia,Grosz Bandi, Hîj Simion, medic( împreună cu soția Metzia au ajutat evrei la Cernăuți,), episcopul luteran Jarosi Andor  a ajutat evrei la Cluj, fiind în pericol de a fi arestat  Constantin Karadja (1889-195o), Consulul general al României la Berlin în anii 1931-1941, apoi șef al secției consulare la MAE, la București, până în 1947  a intervenit pe căi  diplomatice, dar și prin intermediari pentru informarea Aliaților, ca și pe oameni  politici români despre tragedia evreilor din Europa. La fel, diplomatul Florian Manoliu   acreditat în Elveția a salvat viața unor evrei din mai multe țări.Emilian Mărculescu, Valeriu Moldovan  mici proptrietari au salvat direct evrei de la execuții, deportare. Ofițerul de jandarmi  Sabin Motora  a evacuat  în calitate de comandant de lagăr, evrei din Vapniarka, spre a-i salva de execuții.  Muranyi Roszi, Nits Janos, Gyula, Aliz, Onișor Ioana, Demuscă Letiția, Crăciun Ana și Pavel, Paelungi Stefan, Pal Anna și Jeno, Pântea Nona, Peter Lajos, Pocorni Egon și Nicolina, Pop Nicolaie, Maria și Aristina, oiameni simpli fără prea multă carte, dar cu inimă și judecată  au oferit ajutorul de care erau în stare, opunându-se astfel unei barbarii de neimaginat în secolul XX.  Demnitarul Pop Valer a ajutat evrei care făceau parte din familia sa, prin soția evreică, riscându-și cariera și viața, la Cluj.Despre primarul orașului Cernăuți, Traian Popovici s-a scris  mult, vom reveni,a apărut și cartea sa de „Spovedanii”, a fost un personaj legendar prin curajul și noblețea cu care a tratat problema salvării evreilor în acele vremuri Mai amintim pe inginerul Profir Grigore, fermierul Alexa Puti, cu familia, preotul și pictorul George Rusu, avocatul Constantin Simionescu, judecătorul. militar Mircea Petru G.Sion,prof.dr Raoul Șorban ( contestat, astăzi, de diverși cercetători) Stoenescu Ioana și Pascu, Magdalena Stroe, pe care amintit-o mai sus, Ioan Șuta, Szakadati Janos și Juliana, profesorul Toth Joseph, Tubak Maria , fermierul Josef Zaharia, ca și cetățenii români din Basarabia ( din lipsă de spațiu  nu mai   nominalizăm aici pe acești Drepți ai Popoarelor, dar vom reveni asupra lor), toți aceștia, în diverse împrejurări, în timpul pogromurilor ( București, Iași,), al deportărilor,almasacrelor  din România  aflată sub co ntrolul regimului antonescian, în Transilvania de Nord ocupată, au dovedit că omenia este și trebuie să fie mai puternică decât instinctul bestialității.                              

Faptele vorbesc despre oameni    Incepând cu 28 iunie 194l, trupele  române au părăsit teritoriile cedate către URSS, în urma ultimatumului  anunțat de guvernul sovietic, moment   extrem de dureros pentru toată populația României, inclusiv pentru evrei, deși se fac astăzi afirmații generalizatoare care încearcă să incrimineze în bloc pe evrei pentru evenimentele petrecute. La 1 iulie al aceluiași an, trupe militare din care făceau parte și legionari au provocat un pogrom căruia i-au căzut victime 11 femei, 34 bărbați și cinci copii, toți  evrei și nici unul vinovat cu ceva,. Regretatul cercetător Marcu Rozen   scria   că ” mulți  ofițeri și subofițeri  români au salvat evrei de la moarte, astfel locotenenții Al. Atanasiu și Ion Gai, sergentul Gh. Olteanu ș.a.  l-au salvat pe dr. Leon Haber, căpitanul C.Stino a împiedicat omorârea soldaților evrei din cazarma Regimentului 29 Infanterie, locotenentul Nimereanu, fiu  de preot, a salvat o familie de evrei. Mulți români au ascuns evrei în propriile case”. Violențele au încetat la intervenția generalului Constantin Sănătescu ( viitorul prim-ministru), comandantul Corpului 8 Armată.   .În ianuarie  1941 a avut loc pogromul de la București. La un an după această cumplită tragedie, nunțiul papal de la București, monseniorul Cassulo l-a întâlnit pe stradă pe rabinul Zvi Guttman,  care a pierdut doi fii în pogrom, împușcați la Jilava, fiind el însuși   împușcat, dar scăpând cu viața. Monseniorul l-a salutat în limba ebraică, cu voce tare, spre a fi auzit de trecători. Era un gest de solidaritate din partea unui înalt demnitar al Bisericii Catolice.Despre crimele legionarilor ( astăzi sunt voci care încearcă să-i disculpe, aruncând vina pe mareșal ori pe sovietici ori chiar ... pe evrei)  au scris cu indignare și adâncă amărăciune  diplomatul romîn Grigore Gafencu, diplomații strîini Rene de Weck, jean Mouton, ca și scriitorii Liviu Rebreanu, Galaction, Petre Pandrea, ș.a. Desigur aceste proteste s-au erxprimat în  fața hârtiei, ( scrisori, jurnal personal). Luată prin surprindere, populația nu a avut timp să reacționeze  la violențele izbucnite aparent spontan. Dar au fost  și reacții , astfel Constanța  Florescu a adăpostit-o pe prietena ei Roza Hendler, Al. Ghițescu l-a ascuns pe avocatul Joseph Morgenstern, familia Stoenescu  a adăpostit pe membrii familiei Donner, Maria Tubak  le-a spus legionarilor care vânau evrei  că nu are chiriași de această etnie,  salvându-i astfel de la moarte sigură. Gh.Lungulescu a ascuns evrei în căminul Școlii Anglicane din strada Olteni. Colaboratorul revistei noastre, Țicu Goldstein a relatat faptul că un anume Dumitru Mitică, rom de origine, a venit cu mâncare la familia Goldstein, știind  că ei nu pot să iasă din casă.  Odată cu   începerea războiului cu sovieticii, evreii sunt trimiși la muncă obligatorie  mai aproape ori mai departe  de casă, încadrarea lor în armată fiind strict interzisă pe motive  așa zis politice, de fapt rasiale.  Procedura era intenționat înjositoare , soarta evreilor era  în mâna comandanților militari, legea marțială,deportarea ,  execuția fiind  aplicabile în orice moment, sub orice pretext.  Totuși au fost militari care s-au purtat ca oameni cu suflet , astfel lt. col D.Vasiliu, căpitanul Mircea Bălteanu ,( primar la Băneasa), ș.a.  au avut grijă să atenționeze  din timp populația evreiască despre unele măsuri ce urmau a se intreprinde, au permis asigurarea hranei și unor condiții cât de  cât normale de muncă, etc Mai tragică a fost soarta evreilor din zona de graniță, care a fost evacuată masiv și apoi deportată. . Numele plutonierului major de poliție Dumitru  Prisăcaru a rămas în memoria supraviețuitorilor   din orașul Huși, ca și a noastră care doar am citit despre comportamentul său, am spune, neobișnuit pentru acele vremuri, când orice era posibil,  în   primul rând  omorul cu sânge rece., omor la scara  a zeci de  mii de oameni. Acest om a venit în curtea secției de poliție  ,  le-a oferit  bieților  oameni evacuați adăpost, s-a adresat cu respect fruntașilor obștii, rabinilor, intelectualilor, celorlalți, le-a spus că el nu face deosebire între etnii, iar la sfîrșit a anulat toate  hârtiile pe care un zelos executant scrisese ” suspect de a fi comunist”. Desigur, plutonierul nu a putut opri deportarea evreilor la Tg:Jiu, dar aceștia au putut să-și lase copiii în grija celor din  împrejurimi, iar  documentele nu mai aveau acea trimitere de mare risc pentru viața celui  deportat, ”comunist, evreu.”  Mihail Sadoveanu l-a întâlnit după război pe plutonierul major Prisăcaru și i-a făcut portretul cu pana sa de scriitor.Pogromul de la Iași  a  rămas  ca una dintre filele însângerate   ale istoriei nu numai a evreilor, dar și a istoriei acestei țări, pentru că evreii uciși erau cetățeni ai acestei țări. Au  fost   oameni de bună credință care au înțeles proporțiile masacrului   ce se pregătea și  i-au prevenit pe concetățenii lor ,evrei. Soldați, studenți  au mers din casă în casă, acolo unde aveau cunoscuți și i-au sfătuit unde să se ascundă. Veronica Zosin, devenită ulterior prima femeie magistrat în România a  fost și ea implicată. Inginerul român Naum, preotul ortodox Răzmeriță au fost uciși numai pentru că au încercat   să salveze evrei. La fel și strungarul  Ioan Gheorghiu. Comisarul de poliție Suvei, gardianul \sava, comisarul Mircescu, studenții Mircea |Scripca, Goga  Voloșievici, proprietarul unei case Gh.Alexa, av. I.Dimitriu   au intervenit direct pentru salvarea, eliberarea unor evrei, iar directorul  unui spital din Iași, colonelul dr. Iamandi a refuzat să predea pe evreii care erau angajați ai spitalului, pentru a nhju fi duși la chestură și uciși, cum s-a întțmplat cu mulți alți evrei. Căpitanul Darie a semnat bilete de trecere liberă unor evrei, preotul Neculai Savin  a adăpostit o familie de evrei cu copilul acesteia, iar pe soldații care au năvălit în curtea bisericii, i-a potolit scoțând la vedere icoanele.  Medicul radiolog prof.dr. Emil Radu, industriașul Grigore Profir, , căpitanul Panait Panaitescu, farmacistul dr. Berceanu, prof.univ. dr. Andrei Oțetea, Greta Oculescu ( despre ei a scris și Sebastian), soții Vasile și Agripina Petrescu s-au pus chezași pentru viața concetățenilor evrei, unii au fost maltratați de bandele dezlănțuite ale  pogromiștilor. Dacă nu erau aceste intervenții, probabil, numărul victimelor din iunie-iulie 1941, la Iași ar fi fost mai mare. Ei au apărat bunul nume al cetățeanului  acestei țări care nu se subordonează unor ordine criminale și nici nu se îmbată cu sângele unor victime.  Acțiuni de salvare au avut loc și pe parcursul celor două Trenuri ale Morții, deși condițiile erau aproape imposibile pentru o intervenție  salvatoare. Alături de Viorica Agarici au fost și alți cetățeni români care au făcut tot ce le-a stat în puteri să ușureze soarta   condamnaților la moarte prin asfixiere și sete. Un alt capitol al Holocaustului l-a constituit  masacrul sistematic din Transnistria, început în octombrie  1941, cînd a avut loc și pogromul-masacru de la Odessa. Vom aminti aici numai ceea ce  se referă la actele de  omenie, nu înainte de a  afirma că la Odessa nu a avut loc o răzbunare a Conducătorului pentru  explozia provocată la Comandamentul militar român de către   agenți NKVD cu o logistică pusă la punct de la centru, ci pur și simplu un masacru antievreiesc, pentru că victimele nici nu erau din Odessa, ci din Basarabia. Primarul român al Odessei a fost șocat de cruzimea cu care au fost îndeplinite ordinele venite de la București. Il chema Gherman Pântea și era un om normal. La fel ca și primarul Traian Popovici de la Cernăuți, Gh. Pântea a dorit să-și facă datoria de om înainte de toate, el a protestat față de cele văzute ca martor direct. Radu Cioculescu, din familia cunoscuților intelectuali , militatr fiind a fost și el șocat de cele văzute într-un sat din Ucraina, unde erau aduși evreii din Odessa. El i-a descris într-o scrisoare , unui prieten aceste  odioase  scene.  In privința Transnistriei, pe care Hitler i-o dăruise mareșalului   ca recunoaștere a meritelor în războiul contra URSS, se știu și s-a scris   mult. Vom aminti despre cei care, fără a fi titularizați Drepți ai Popoarelor au ajutat pe evrei, au transmis sume de bani, pachete, au favorizat evadări, indiferent că erau sau nu erau direct interesați. Important este că au salvat oameni de la foamete, boli infecțioase, bătăi, frig, execuții sumare. Martori există, sunt supraviețuitori  ai Transnistriei, Sonia Palty, Miriam Bercovici, Sarina Ionescu, , alții, câți au rămas în viață și trăiesc aici ori în Israel  ori în alte țări. Marius Mircu, recent plecat dintre noi, a  relatat  aceste fapte într-o carte apărută în 1947( mai târziu Partidul nu a mai permis  evocarea  tragediei evreilor) ” Pogromurile din Basarabia” (Ed. Glob –București)  . Se mai poater discuta despre rolul unor oameni politici, ai Curții Regale, al unor oameni de cultură, artiști, înalți prelați care au înțeles că  tăcerea, politica struțului în fața unor acte de barbarie greu de imaginat nu pot fi adoptate fără a simți  că astfel oricine poate fi părtaș la crimă. Despre   Transilvania de Nord, crimele   făptuite atât împotriva evreilor, dar și împotriva românilor, despre actele de solidaritate umană manifestate de unguri și germani care nu au ajuns să se ”rinocerizeze” ( parafrazându-l pe Eugen Ionescu), vom discuta cu altă ocazie.