"Să nu-i uităm niciodată pe Drepții  Popoarelor"                              

6 octombrie 2008 Boris Marian Mehr  

In anul 1953 , Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat legea pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare ( și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului., numindu-i, după  tradiția iudaică  ,cu titlul de Drepți ai Popoarelor  sau Drepți între Popoare; Institutul Yad Vashem ( în traducere literală „brațul numelui”, adică „memoria”)  care gestionează documentele referitoare la Holocaust  de   la data votării  legii amintite, a putut să acrediteze un număr de căteva mii de Drepți ai Popoarelor, pe primul loc situându-se    foști cetățeni din Polonia, unde masacrul evreilor    a dus la pieirea a circa 50%  din  numărul total al victimelor, Ințelegem astfel cât de greu   era să salvezi un singur om  din acest cumplit malaxor construit pentru uciderea copiilor ( un milion și jumătate), femeilor, bărbaților  în floarea vârstei și bătrâni ce nu mai puteau, mulți dintre ei, nici să mai meargă  pe  propriile picioare, dar să mai lupte împotriva Reich-ului „de o mie de ani”. Dacă etnia călăilor nu are aici importanță, etnia victimelor este factorul determinant, nazismul propunându-și  eliminarea, după handicapați, sectanți, vagabonzi, homosexuali, a evreilor, romilor, apoi, dacă ne uităm în „Mein Kampf”, cartea de căpătâi a naziștilor, a slavilor, latinilor, adică a tot ce nu era de rasă „pură”  , ariană.  Cei care au salvat evrei , desigur și romi, alte etnii, categorii de condamnați, erau și ei de etnii diferite, iar exemplele cele mai ilustre pot fi aduse ca exemple de la regele Danemarcei, care numai prin gestul său de a purta ostentativ steaua galbenă în  șase  colțuri a dat un imbold populației pentru a încerca să salveze evrei, apoi diplomatul suedez Raul Wallenberg, dispărut după 1945 în GULAG, ș.a. In România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic  de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți Drepți ai Popoarelor a fost și este încă destul de mic, 7o(în unele cazuri soț,soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima  fiind  Magdalena Stroe, pe care am avut ocazia s-o vedem la Centrul Comunitar din București, în urmă cu trei ani, cînd ES Ambasador Rodica Gordon   i-a înmânat  diploma  din partea Statului Israel. Dar , pe lângă acești oameni titularizați  ca atare, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care au pus umărul, și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie- Să ne iubim aproapele, să nu-i facem răul pe care nu ni-l dorim nici nouă. Despre călăi, despre negaționiștii de astăzi, care ucid și morții în numele unui  fals orgoliu naționalist nu vom vorbi aici. Ne vom referi la o carte publicată chiar în ziua începerii manifestărilor dedicate comemorării victimelor     Holocaustului din România, 6 octombrie 2008 – „ Demnitate în vreme de restriște” (Ed. Hasefer), volum alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea   prof.dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului ( în colectiv, în ordinea alfabetică – Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). Au acordat sprijin numeroase foruri, instituții, persoane avizate, martori  din Romînia și din alte țări, ca și revista noastră, „Realitatea evreiască”. Intregul volum a apărut sub auspiciile FCER și  Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.   In Cuvânt Înainte semnat de dr. Aurel Vainer, președintele FCER, se spune despre  necesitatea neuitării nu numai a   crimelor  făptuite în anii Holocaustului, dar și a faptelor de demnă solidaritate  cu soarta  victimelor. In Argumentul  scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite   nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam ( din ebraică, Drepți între Popoare), dar și gesturi aparent banale,care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii  1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr.N.Lupu care  prevedeau o întorsătură  cu totul defavborabilă  pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative   care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător,împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”, și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă.