Page 3 of 4
Un loc special îl ocupă în istoria
poporului evreu
sefarzii, adică evreii stabiliți la începutul ocupării Peninsulei Iberice de către romani. Evreii au venit în această peninsulă înainte de cea de a doua Diasporă, deci înainte de anul 7o e.a., fapt dovedit de arheologi. Ulterior numărul lor a crescut, a urmat ocupația vizigotă care nu i-a favorizat, în special după creștinarea cuceritorilor, iar în anul 711 e.a. arabii pun stăpânire pe o parte a Spaniei, cuceririle lor
în zonă durând câteva secole, până la refacerea regatelor creștine. Relațiile evreo-arabe au fost incomparabil mai rodnice și mai apropiate decât
cele evreo-creștine, arabii fiind mai toleranți sub aspect religios, iar cultura lor, parțial preluată de la elinismul antic era superioară
cuceritorilor creștini, veniși din diverse zone ale Europei. Unul
dintre înțelepții evrei care au contribuit la convertirea khazarilor de pe Volga
la iudaism a fost Chasdai
ibn Chaprut, care a intrat în corespondență cu Bulan, regele acestui popor de origine turcomană. Imperiul khazar a fost distrus în secolele X-XI de
cnejii ruși împreună cu bizantinii. O parte din khazarii mozaici au fost asimilați
de evreii europeni. A spune că unii evrei sunt pur și simplu khazari este o aberație. De altfel nici un popor nu se poate considera „pur” etnic. Ar fi o teorie rasistă de care s-au folosit în special naziștii.
Revenind la Spania, în ciuda convertirii unei părți a evreilor la creștinism ( „maranii”), ca și a contribuției majore a intelectualității, finansiștilor, comercianților evrei la civilizația țării, contribuție recunoscută de mai mulți regi și principi creștini, biserica catolică, în special Inchiziția a dovedit o intoleranță absurdă și anticivilizatorie. In 1492, când maranul Cristofor Columb pleca în Indiile de vest, descoperind America, evreii din Spania, apoi cei din Portugalia ( după patru ani) au fost nevoiți să plece din aceste țări, care le erau patrii, numai pentru motivul că nu s-au convertit la creștinism. Maranii rămași au avut și ei de suferit, fiind permanent supuși acuzației de erezie. Țările de Jos, Imperiul otoman au oferit găzduire, spre folosul lor și ăn defavoarea Spaniei, care timp de secole a pierdut tot mai mult din strălucirea de altădată, în ciuda aurului și altor bogății aduse din America. Totodată America de Nord și cea de Sud au devenit noi patrii ale evreilor. Noul Amsterdam, numit destul de curând după apariția englezilor pe continentul american, New York s-a transformat într-un nou Ierusalim, așa cum au fost Salonic(Grecia), Vilna ( Lituania), Amsterdam (Olanda). Intoleranța a fost, fără voia Inchiziției, un motor care a funcționat în favoarea „descurcăreților” evrei rătăcitori. In Germania, unde catolicii și apoi lutheranii și-au impus propriile reguli de viață, în Polonia și Ucraina unde samavolnicia era o „lege” pentru potentații locali, antisemitismul ( mai corect, antievreismul) a făcut ravagii.
Arderea pe rug, pogromul, convertirea cu forța, jafurile, schingiuirile erau la ordinea zilei, cel mai mare masacru datând în anul 1648, sub conducerea cazacilor de către hatmanul Hmielnițki. In Europa, în scopul autoprotejării , dar și al izolării s-au înființat ghetouri, originea cuvantului fiind italiană de la „borghetto” ( orășel). Alți autori consideră că primul ghetou a fost înființat la Veneția în apropierea unei turnătorii, de unde și numele așezării. In Rusia, țarul Nicolae I a înființat o linie de demarcație, care separa zona de acces a evreilor ( Ucraina de vest, Polonia de Est, Bucovina de Nord ) de Rusia propriu zisă. Astfel a apărut, de fapt preexista, evreul galițian ( denumirea de Galiția provine de la un vechi stat Haliciul, al slavilor din Ucraina de Vest), așa cum îl mai vedem și azi caricaturizat în diverse jurnale de culoare antisemită.
Dacă Moses Mendelssohn a adus Haskala, adică iluminismul evreiesc, ieșirea dintr-un ghetou spiritual, în secolul XVIII , în secolul XIX, în anul 1807, împăratul Napoleon convoacă Marele Sanhedrin , la Paris, prin care evreii sunt recunoscuți drept cetățeni ai Franţei cu drepturi egale cu ale celorlalţi . După optsprezece veacuri, Diaspora evreiască primea o primă reparație morală. Izolarea și autoizolarea evreilor s-a datorat nu numai antievreismului din diverse țări și zone geografice, dar și tendinței multor păstori spirituali, rabini, conducători de comunități de a anu accepta nici o „abatere”, nici o idee nouă. Victime celebre au fost Uriel Da Costa, care s-a convertit la creștinism, a revenit, a fost batjocorit de proprii conaționali și apoi s-a sinucis, iar Baruch Spinoza a fost excomunicat de rabinii din Amsterdam, pentru ca astăzi să fie considerat unul dintre marii filosofi ai lumii. Spinoza a încercat o „aducere” a ideii de Dumnezeu pe pământ, idee aparent eretică ( panteismul), dar Tratatul său despre etică rămâne o mostră strălucită de gândire iudaică.