Astăzi, în ţările care au cunoscut dictaturi lucrurile par a se limpezi, despre Hitler sau despre dictatura comunistă în Germania, despre Stalin şi despre  Gulag , în Rusia, puţini autori se încumetă să scrie cu elogii nemăsurate, deşi neo-nazişti, neo- comunişti există. O eroare voită de unii, din diverse motive, deci nu o eroare, o dezinformare, face ca Holocaustul şi Gulagul să fie puse într-o falsă ecuaţie, între ele punându-se semnul egalităţii. Dar poţi să spui despre două crime făptuite în locuri şi sub motivaţii diferite să spui că sunt identice?  O tragedie istorică nu se echivalează , nici matematic ( ca număr de victime), nici logic( sub aspect umanist) cu o tragedie , la fel de profundă. Sunt două fenumene fără legătură directă între ele. Ceva este, totuşi , comun – sistemele care le-au generat erau totalitare , de unde  şi bucuria celor care au văzut democraţia reinstalându-se în Germania, România, Rusia ( acolo, nu se ştie cum vor evolua  lucrurile), în alte ţări. In România,  după executarea sumară a lui Ceauşescu, care  nici politic, dar în special juridic nu se justifică, deşi dictatorul trebuia de mult timp îndepărtat, cultul mareşalului Antonescu a revenit în forţă, ca să nu mai vorbim de cultul aproape mistic al prea puţin cunoscutului, sub adevărata faţă, al Căpitanului CZ Codreanu. Timp de un an, pe site-ul unui post, 9AM, s-au perindat diverşi comentatori, în mare parte neavizaţi, care au exprimat cele mai diverse opinii despre „mareşalul patriot adevărat”.  Dacă se amintea de deportarea şi uciderea evreilor, cineva cita imediat cartea , devenită o referinţă „istorică”, a lui Goma, anume „Săptămâna roşie”, unde autorul afirmă că evreii din Basarabia au batjocorit , ucis, persecutat pe militarii şi civilii,  de etnie română, în momentul ocupării acestei provincii, indiscutabil, româneşti, pe acea vreme, de către trupele sovietice, în 1940. Rezultă astfel că Holocaustul , care este şi azi negat cu vehemenţă de unii şi de alţii, care a avut loc în România, sub autoritatea mareşalului, are o motivaţie clară – „răsplata” pentru trădătorii de ţară. Nu avem date despre amploarea unor acţiuni antiromâneşti produse de unii evrei , în Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar , indiferent de reacţia, explicabilă, de bucurie, a evreilor care au suferit rigorile legislaţiei rasiste, încă din 1938, nimic nu poate justifica moartea a zeci de mii de copii, bătrâni, femei, bărbaţi care nu au dus nici un fel de luptă, nu au umilit nici un singur militar sau civil român. În plină şedinţă a Consiliului de Miniştri ( v.volumul cu stenograme ale CM, din anii 1941-1944, apărut la Ed. Hasefer, sub coordonarea Centrului de Istorie, autor- dr. Lya Benjamin),Ion Antonescu a declarat – „ Evreul este Satana ... Noi nu luptăm cu slavii, ci cu iudeo-bolşevicii”. Rezultă limpede caracterul deschis antisemit al acţiunilor mareşalului, ceea ce îl apropie foarte mult de  concepţia aliatului mai mare, Germania nazistă şi a Fuehrerului, Evreul trebuie nimicit pentru că este bolşevic. Hitler mai spunea că evreul este plutocrat, adică aducător de capitalism, dar fostul caporal nu a mai repetat această formulă, pentru că sistemul nazist se baza pe sprijinul magnaţilor, deci al capitaliştilor germani.

 Să vedem cine a fost „cel mai mare patriot al României”, mareşalul Ion Antonescu, fără  prejudecăţi,  judecând doar ceea ce este atestat. Desigur, procesul din 1946 a fost  controlat de sovietici şi de PCR, dar

mareşalul trebuia , oricum , judecat, drept criminal de război, fiind implicat în războiul contra URSS, ca şi conducătorii Reichului nazist, în care milioane de civili au fost ucişi, contrar normelor internaţionale.

S-a născut la 2 iunie 1882, la Piteşti, într-o familie de militari , a făcut studii militare, a urcat pe toate treptele ierarhiei militare, iar după  izbucnirea războiului cu  URSS, şi-a acordat, în calitate de  Conducător al României, titlul de mareşal, gest tipic pentru dictatori ( v. Stalin). S-a dovedit, în timpul răscoalei din 1907, al Războiului de Intregire a  Neamului, în anii  interbelici, un militar destoinic, valoros şef de stat major, a fost ataşat  militar şi a urmat cursuri militare în Franţa, apoi , în Anglia. Era de aştepta , după o asemenea carieră să fie un apropiat al puterilor occidentale, dar adversitatea faţă de regele Carol II, simpatia pentru mişcarea legionară l-au dus repede spre o altă viziune . Este adevărat că, în 1940, România se afla într-un cleşte, riscând pierderea independenţei de stat- Germania nazistă era aliată cu URSS şi amândouă puterile se uitau cu jind la România, fiecare având un  obiectiv. Hitler, mai practic, dorea petrolul şi grâul românesc, Stalin dorea o Românie comunizată, începând cu Basarabia, care în 1918 fusese readusă în graniţele României. Carol II nu se bucura de simpatie la Berlin, deşi încercase o apropiere, iar Mişcarea Legionară îi dorea capul pentru uciderea Căpitanului Codreanu. Antonescu devenise omul ... necesar. Avea autoritate în armată, care era frustrată de pierderea unor teritorii importante, în 1940, era acceptat de Legiune, pentru atitudinea sa binevoitoare ( Antonescu a fost şi ministru  de Război, în guvernul profascis al lui Goga-Cuza) , se vădea un potenţial aliat al Germaniei, spera să recucerească sau să recapete teritoriile  pierdute în 1940. A fi aliatul lui Hitler nu era o chestiune doar de strategie, era şi de moralitate politică. Hitler se dovedise un mincinos notoriu, el care a promis că va păstra pacea, că nu va ocupa nici un teritoriu, a trecut peste toate promisiunile, a ocupat Austria, apoi Cehia, a satelizat Slovacia, apoi a atacat Polonia, sub un pretext  mincinos, că nişte grăniceri polonezi ar fi atacat   grăniceri germani, ceea ce s-a dovedit o farsă. Mai mult-- ideologia Reichului era totalmente şovină şi rasistă, cartea lui Hitler, „Mein Kampf”, apoi propaganda lui Rosenberg, Goebbels era axată pe superioritatea rasei ariene. Românii nu erau arieni. Nici italienii, poate de aceea participarea   Italiei, ca şi a Spaniei, a fost minoră, la care se adaugă şi slaba participare a Ungariei, care, deşi primise Nordul Ardealului nu se grăbea să năvălească în URSS cu tot potenţialul  militar. Finlanda a refuzat categoric, deşi avusese un război cu URSS, luptând cu succes contra colosului din est. Japonia nu a avut de gând să sară în tandem cu Germania, la război cu URSS, preferând  ţările  mai slabe, militar, China, Indochina, insulele din Pacific. România, sub Antonescu s-a angajat într-o aventură care a pus în pericol încă o dată existenţa ca stat a acestei ţări. O armată slab pregătită, din vina , desigur, nu a lui Antonescu, a fost dusă nu numai până la Nistru,  ci până la Volga. Hitler nu a cerut niciodată, în mod explicit participarea milită  a României la război, el dorea petrol şi grâne, pe care le-a cumpărat din România.  Antonescu dorea refacerea României Mari. NU ştia că Reichul nu este un partener egal, de  tratative?  A riscat şi a riscat până când a fost îndepărtat, la 23 august 1944, deşi a avut şanse şi înainte, să încheie un armistiţiu. Dar setea de glorie l-a orbit. Aceasta  a fost prima eroare fatală. A doua nu a fost o eroare, a fost crimă şi anume, ura sa, probabil, nutrită din tinereţe, faţă de evrei, s-a transformat într-o politică genocidară. Astăzi, unii îl prezintă ca pe un salvator  a 400.000 de evrei, adică pe aceia care au rămas după război, în viaţă. Evident, Pogromul provocat de el, la Iaşi, imediat  după trecerea Prutului , arderea de vii a numeroşi evrei , executarea lor la Odessa, unde sărise în aer comandamentul trupelor, evident, un act al NKVD, care nu era o agentură evreiască, deportarea a 150.000 de evrei în Transnistria, zonă distrusă de trecerea trupelor, numai sub pretextul izolării unui inamic potenţial, dar erau evrei de toate vârstele, toate aceste fapte îl poziţionează pe Antonescu în galeria marilor călăi ai evreilor, ca amploare depăşind efectele pogromurilor lui Bogdan Hmielniţki. Acesta este crudul adevăr pe care mulţi, în dorinţa de a vedea în Antonescu un al doilea Mihai Viteazu ( n.b. voievodul a avut şi militari evrei în armată, a avut şi sprijin din partea evreilor), nu vor să-l cunoască. In 1942, Eichmann urma să vină la Bucureşti să elaboreze un plan de deportare a tuturor evreilor, pe etape, în lagărele germane. Toamna lui 1942 nu mai era  de buni auguri pentru Reich. Războiul era, deja, mai puţin controlat de „invincibilii” neo-teutoni. Astfel se explică reticenţa mareşalului şi apoi oprirea deportărilor evreilor din România. Astfel a „salvat” el evreimea. Ca şi Carol II, el ştia că evreii sunt, totuşi utili şi pentru economie. In plus, o anumită bunăvoinţă faţă de evrei, l-ar fi putut ajuta în cazul unor tratative cu puterile occidentale. Numai că Stalin ceruse în mai multe rânduri controlul asupra zonei din estul Europei. Soarta lui Antonescu era pecetluită din 1943. El nu a vrut să renunţe. Acestea sunt faptele, restul sunt deziderate neîmplinite, pe care istoria nu prea le ia în consideraţie.  Este regretabil că generali de carieră, precum Victor Stănculescu, Mircea Chelariu ş.a. şi-au declarat simpatia, după 1989 , admiraţia chiar faţă de Antonescu, contribuind la cultul acestuia, ca să nu mai spunem de poeţii-tribuni  Adrian Păunescu, cel cu o mie de cărţi şi C.V.Tudor, amic cu primul, propagator de cea mai joasă specie, de negaţionism, xenofobie ( antisemitism, antimaghiarism, anti-romi). Un rol deplorabil l-au jucat, din păcate şi Iuliu Maniu, alţi lideri politici, chiar unii reprezentanţi ai evreimii, care nu au înţeles pericolul pentru ţară şi pentru populaţie adus de asemenea Conducător. Antonescu a avut marele tupeu de a cere evreilor o sumă exorbitantă pentru a-l susţine financiar, un şantaj fără precedent în istoria ţării. Au fost lideri care ar fi dorit să-l „cumpere”. Este adevărat că zeci de vase, unele torpilate, precum „Struma „, Mefkure” , au fost lăsate, contra unor taxe, să preia refugiaţi evrei., să-i ducă în Palestina. Este alt capitol, numărul celor salvaţi fiind infim faţă de numărul jerfelor. Gafencu, în memoriile sale l-a criticat pe Antonescu.La fel, evident, regii Carol II şi Mihai I. Nici declaraţiile de după 1989, ale lui Al.Paleologu, Ion Raţiu nu sunt foarte obiective, încercând o justificare a rolului nefast jucat de mareşal. Aşa cum Antonescu se compara, în ultimele declaraţii cu Hanibal, din antichitate, Ceauşescu nutrea o admiraţie ascunsă, faţă de mareşal, admiraţie care i-a fost recomandată lui Marin Preda ca subiect al romanului „Delirul”, o carte aparent  obiectiv scrisă, dar un rateu sub aspect istoric. Ambasadorul SUA în România,Alfred Moses,  a spus,la Cluj, în ziua de 23 februarie1996-„ A-l glorifica, azi, pe Antonescu , înseamnă a recunoaşte că Germania nazistă avea dreptate”. Desigur, unii vor spune că ambasadorul  a vorbit astfel pentru că este evreu, mai mult, că „America ar fi condusă de evrei”. Iată cum sloganurile naziste mai sunt în circulaţie. Este vorba de poziţia unei ţări democrate, unei puteri care a contribuit hotărâtor , alături de URSS, la învingerea unui adevărat balaur al istoriei. Cine nu crede, să citească atent „Mein Kampf”, care a fost  difuzată în română, în anii 90. Dar cum se ne mirăm, când aflăm că la Moscova, Kiev, Lvov, în Cehia, în ţările baltice, în Germania, Franţa, Italia, Anglia, au fost, apar diverse grupuri neo-naziste?  Europa nu învaţă din lecţiile istoriei. Din nefericire, evreii, cei care au avut cel mai mult de suferit, nefiind reprezentaţi de un stat  propriu, nu vor uita niciodată ce a înseamnat Hitler, Mişcarea Legionară, Antonescu pentru existenţa lor în secolul XX.  Cine visează la un nou genocid, Holocaust, la dictaturi de tip fascist, ca şi de tip stalinist, le dorim să nu-şi vadă visele niciodată împlinite.

                                        BORIS MARIAN