Holocaust - încercare de definire

Andrei OISTEANU - RomâniaOrdonanţa de urgenţă 31/2002

Pentru a capta bunăvoinţa Occidentului înaintea întâlnirii NATO de la Praga, Guvernul român a emis în martie 2002 o Ordonanţă de Urgenţă privind „interzi­cerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". La art 6 se prevede pedeapsa cu „închisoare de la 6 luni la 5 ani" pentru „contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia".Reglementări similare sunt în vigoare în ţări ca Germania şi Franţa. La art. 2, legiuitorul a definit termenii folosiţi în Ordonanţă („organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob", „simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe" şi „persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii") pentru a desemna faptele sancţionate penal. E curios însă faptul că legiuitorul nu a considerat necesar să definească şi termenul Holocaust. Or, în aceste condiţii, aplicarea juridică a art. 6 poate genera exonerări arbitrare sau inculpări abuzive. Simţind această deficienţă, Comisia de Cultură a Senatului a emis, în mai 2002, o definiţie a termenului, cu scopul probabil de a o introduce în textul legii, atunci când va fi discutată în Parlament (fapt care se amână indefinit pentru a nu permite cancelariilor occidentale să afle părerea multor parlamentari în privinţa unor subiecte sensibile precum Holocaustul din România, cultul lui Antonescu etc). Definiţia Holocaustului stabilită de Comisia de Cultură este următoarea: „exterminarea sistematică în masă a evreilor europeni în lagărele de exterminare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial". Deşi la prima vedere definiţia pare corectă, subiectul în discuţie ridică unele probleme pe care am să le enunţ pe scurt.Nedumeriri şi întrebăriDin Ordonanţă nu se înţelege dacă este conside­rată infracţiune doar „negarea în public" a Holocaustului ca fenomen istoric în general sau şi negarea participării la Holocaust a autorităţilor române. Problema este importantă, pentru că majoritatea negaţioniştilor români nu contestă atât Holocaustul în general, cât pe cel produs pe teritoriul aflat sub autoritate românească („negare selectivă", cum o numeşte Michael Shafir în ultima sa carte). Se pune întrebarea dacă art. 6 din Ordonanţă (articol care sanctioneză negarea Holocaustu­lui) trebuie să se refere doar la evrei sau şi la alte comunităţi care au fost decimate (romii, de exemplu).Dacă se consideră că termenul Holocaust se referă doar la evrei, trebuie găsită o formulă care să interzică şi negarea genocidului la care au fost supuşi romii (chiar dacă acesta a fost de mai mică amploare). Este vorba de o lege menită să sancţioneze penal manifestările de rasism şi xenofobie şi ar fi anormal ca ea să interzică negarea genocidului în cazul evreilor, dar să permită negarea genocidului în cazul romilor (cf. principiului juridic „tot ce nu este interzis este permis"). Definiţia comisiei senatoriale se referă la uciderea evreilor doar „în lagăre de exterminare". Or, la definirea Holocaustului trebuie considerată nu numai exterminarea în lagăre, ci şi orice altă formă de decimare practicată de autorităţi, aşa cum a fost cazul în România în perioada 1940-1944: deportările în Transnistria (unde nu erau propriu-zis „lagăre de exterminare"), masacrele din oraşe (Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa), „trenurile morţii" etc. Definiţia se referă la exterminarea evreilor anume de către „nazişti", nu şi de către aliaţii lor, inclusiv românii (cuziştii, legionarii, autorităţile antonesciene). Se menţionează „lagărele naziste", nu şi lagărele antonesciene (unde evreii deportaţi au murit în masă ca urmare a supunerii la un crunt regim de exterminare prin frig, foame, boli, epuizare etc), sau masacrele la care a participat armata română (Dorohoi, Odessa) sau armata, poliţia şi jandarmeria română (Iaşi, „trenurile morţii") sau miliţiile legionare (Bucureşti) etc.în loc de concluziiConform acestei definiţii neglijente, concluzia este uşor de intuit: chiar dacă se admite că autorităţile române i-au supus pe evrei unui regim mai dur („a la guerre comme a la guerre", spune cinic I. Coja), în România nu se poate, chipurile, vorbi de Holocaust, pentru că nu au funcţionat „lagăre de exterminare naziste". Astfel, prin chiar formularea definiţiei, înşişi senatorii din Comisia de Cultură ar putea fi învinuiţi de negarea Holocaustului în România şi deci de încălcarea prevederilor art. 6 din Ordonanţa 31/2002. Situaţia atipică a României este speculată de negaţionişti. Cu unele excepţii, evreii au fost masacraţi, pe de o parte, în teritorii care nu erau atunci sub administraţie româ­nească, dar sunt acum (Transilvania de nord) şi, pe de altă parte, în teritorii care erau atunci sub administraţie românească, dar nu sunt acum (Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Odessa). în fine, ca şi Gulagul, Holocaustul este un fenomen complex, cu implicaţii politice, juridice, sociale şi morale.