In colecția „100 +1 capodopere ale romanului românesc”, la Editura Gramar a apărut, în urmă cu câtva timp, romanul „Calea Văcărești” a lui Isac Peltz, cu o postfață de Teodor Vărgolici. Scriitorul a trăit între anii 1899-1980 și a fost remarcat în interbelic de numeroși confrați și critici, în primul rând de G.Călinescu, E.Lovinescu, ș.a. Pentru Călinescu, dintre prozatorii evrei de limbă română Aderca și Peltz par mai importanți. Lovinescu îl numește „ cel mai mare urzitor de tristeți”. După colaborări intense și o anumită faimă, în interbelic, I.Peltz scrie în 1946 „Israel însângerat”, apoi, din motive obscure este închis, pentru un așa zis colaboraționism cu regimul lui Antonescu ( a scris la publicația poliției). Sănătatea sa este zdruncinată, moare la 10 august 1980, fără a mai scrie ceva important. Pogromul de la București, evocat de Peltz nu a fost o temă prea comodă pentru liderii PCR, pentru motive cu totul stranii. Populația nu era bine informată despre atrocitățile antievreiești provocate de legionari, iar Moscova nu avea nimic împotriva legiunii, considerându-l pe Antonescu mai vinovat de crime de război. Nici Holocaustul nu era evocat, pentru că se punea accentul în exclusivitate pe suferințele poporului sovietic, suferințele evreilor păreau minore. Un alt motiv era mai compromițător – PCR a preluat cu bună știință și conform acelorași indicații de la Moscova o serie de legionari spre a-i folosi în aparatul de propagandă, de represiune. Atunci ne întrebăm, era Peltz mai vinovat decât un legionar devenit pecerist? Desigur, nu înțelesese linia.In Revista Cultului Mozaic, I.Peltz a relatat cum a scris romanul „Calea Văcărești”, cum s-a inspirat. Rude, prieteni, profesori, cunoscuţi, o pleiadă de personaje au intrat prin intermediul imaginaţiei talentatului prozator în paginile cărţii. Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, Z.Ornea, regretat istoric literar a publicat o evocare în ROMÂNIA LITERARĂ, oprindu-se în special la acest roman. Pe când Eugen Barbu nu se manifesta ca antisemit, a scris cu admiraţie , în VIAŢA STUDENŢEASCĂ despre I.Peltz, care i-a fost , oarecum maestru pentru romanul propriu, „Groapa”. Este ciudat că Premiul acordat de Societatea Scriitorilor în 1929 era conferit pentru un roman astăzi foarte puţin cunoscut „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan”, fiind scris în cheie suprarealistă. Peltz a mai publicat şi piese de teatru, „Ediţie specială”(1923), „Crima”(1925), „Veninul” ( nedatată). Scriitorul Dorel Dorian a reluat teme din opera lui Peltz şi a publicat piesa „Foc în Calea Văcăreşti”, jucată la TES. La împlinirea vârstei de 75 de ani , a lui I.Peltz, a scris în RCM, Camil Baltazar care s-a arătat un mare admirator al artei prozatorului. Fostul Sef Rabin dr. Moses Rosen a fost şi el un admirator al lui Peltz, a exprimat cele mai adânci sentimente cu ocazia înmormântării scriitorului la Cimitirul Filantropia, unde a vorbit şi criticul Al.I.Ştefănescu, soţul Ninei Cassian. I-au adus elogii, în timp şi Marius Mircu, C.Stănescu,Valeriu Râpeanu,critici literari, ş.a. Cele mai importante cărţi ale lui Peltz, pe lângă titlul menţionat mai sus, mai sunt „Foc în Hanul cu Tei” ( în pasajul cu numele respectiv, a fost montată o placă memorială, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului) şi „Nopţile domnişoarei Mili” .La Editura Hasefer a apărut în 2003, un volum de evocări literare, care cuprind numeroase nume precum Dobrogeanu Gherea, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Panait Istrati, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Bacovia, Camil Petrescu, Barbu Lăzăreanu, Macedonski, Topârceanu, Cocea, Ibrăileanu, Brăescu, Mille, Goga, Galaction, Tonitza, ş.a. Pe toţi aceştia , Peltz i-a cunoscut personal, ceea ce denotă marea sa deschidere faţă de mediul intelectual bucureştean şi din alte oraşe.
I.Peltz a avut două fiice,una dintre ele , Tia Peltz a fost o mare graficiană cu suflet evreiesc şi talent remarcabil.A scris emoţionant despre tatăl ei, scriitorul, care „s-a născut de Purim, într-o căsuţă de oameni necăjiţi , o cusătoreasă năştea un băieţel, pe care l-a numit Isac”. Tia Peltz îl numea pe tatăl ei copilul bătrân şi bătrânul copil. La împlinirea a zece ani de la moartea sa, fiica publica o „scrisoare către tata”, cu totul alta decât scris Kafka tatălui său. A existat o puternică afecţiune între Tia şi tatăl ei. S-a născut la 30 ianuarie 1923,la Bucureşti, a studiat artele plastice cu Maxy şi cu alţi maeştri, a ilustrat din peniţă străzi, case, oameni din Dudeşti şi Văcăreşti, din Capitală, totul a dispărut încă din timpul vieţii ei, doar grafica a rămas vie şi plină de nostalgie. A făcut portretele tatălui ei, în mai multe etape ale vieţii, ale lui Tonitza, prieten cu Peltz, Maxz, Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler, personalităţi care au trecut prin casa părintească.A publicat albume, cărţi, „O lacrimă într-un minialbum”, „De la lume adunate”, „Descântece”, „Miniaturi”, „Crochiuri din inima mea”. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu expoziţii în ţară şi în străinătate, membră a Academiei de Frumoase din Roma, Tia Peltz a lăsat în patrimoniul Muzeului Naţional, al Muzeului de Artă din Craiova, în colecţii particulare lucrări de valoare. Au scris despre creaţiile ei Victor Eftimiu, C.Silvestri, Petru Comarnescu, Florenţa Albu, Argintescu Amza, Marin Sorescu, Marcel Iancu,Aurel Baranga, Dan Grigorescu, Marcel Breslaşu, Silvia Kerim, Octavian Barbossa, Amelia Pavel, Carmen Firan, mulţi alţii. A murit la 5 mai 1999, la aproape două decenii după plecarea dintre cei vii a tatălui, I.Peltz.Despre ea însăşi, Tia peltz scria – „Crezul meu este omul, conştiinţa de bine, lupta pentru sănătate, a mea, a celor dragi, o artă sinceră”... Pictoriţă şi graficiană, apreciată atât pentru desenul fin, cât şi pentru culoare, pentru „tehnica mixtă”, cum scria Radu Ionescu, a lăsat cicluri de lurări temateice, ca nişte poeme executate cu carioca, pentru copii şi adulţi, printre cicluri se află şi Ierusalimul, poveştile populare, realism şi magie totodată.Marcel Iancu scria că Tia Peltz are , ca artistă, „o linie bogată şi sensibilă, se exprimă cu uşurinţă datorită talentului ... însoţit de un surâs ironic”. Iar Amelia Pavel exprimă cel mai bine legătura dintre tatăl –scriitor şi fiica-artist plastic; „ O mare subtilitate şi înţelegere, în trăirea unui text literar se unesc cu gândurile scriitorului I.Peltz, tatăl ei, de a cărui memorie era aproape obsedată, pentru că de la el a învăţat să înfrângă greul prin arta de a fi viu”.
BORIS MARIAN