Evenimente marcand Ziua Holocaustului in Romania 8 octombrie 2009

Ședinţa Camerei Deputaţilor din 8 octombrie 2009

Alocuţiunea Deputatului Aurel Vainer consacrată comemorării Holocaustului

Stimată doamnă preşedinte,

Stimaţi colegi deputate şi deputaţi,

Onorată audienţă,

Distinşi membri ai Corpului diplomatic prezent la Bucureşti, care participaţi la această sesiune solemnă,

În numele meu şi al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, vă mulţumesc tuturor pentru participarea la acest moment extrem de important pentru istoria României, a evreilor şi, practic, a umanităţii. Daţi-mi voie să spun mai întâi că, de fapt, noi comemorăm pe cei care au pierit în Holocaust, dar, de fapt, ne aducem aminte de pagini foarte dureroase din istoria Europei şi a României, evident, care au însemnat tragedii umane până la moarte.

Trebuie să spunem că acest Holocaust este un cuvânt care se potriveşte şi în cazul României. Deşi este ştiut că Holocaust înseamnă ardere totală, în cazul evreilor din România, spre fericirea noastră, o parte însemnată din evrei au supravieţuit acelei perioade.

Eu, personal, sunt un supravieţuitor. Aveam atunci zece ani când a început urgia nazistă, urgia legionară, şi când au început toate restricţiile posibile împotriva evreilor. Şi de aceea spun: Holocaust a fost în România. Din păcate, au fost români care au ucis, care au făcut lucruri dintre cele mai urâte. Dar, în acelaşi timp, nu pot să nu-mi spun cu mâna pe inimă că au fost români demni în această perioadă de mare restrişte, de tragedie umană, care au ajutat, care s-au manifestat în favoarea evreilor cu cele mai diferite categorii. Dacă vă amintiţi, anul trecut, am împrăştiat în sală o carte denumită "Demnitate în vremuri de restrişte", în care am vrut să arătăm, în primul rând, existenţa Holocaustului în România, dar şi să marcăm, să dăm informaţii, să punem în circulaţie cifre, oameni, personalităţi, care au încercat să uşureze soarta evreilor cu mari riscuri personale şi familiale.

Eu îmi fac o datorie de onoare să mulţumesc acestor români care au fost atunci alături de noi, aşa cum mulţumesc autorităţilor româneşti, care din 2004 încoace, au luat în analiză şi şi-au însuşit concluziile raportului Comisiei de studierea Holocaustului în România, Comisia Elie Wiesel.

Se recunoaşte de către statul român existenţa a numeroase victime evreieşti şi din populaţia romă care au suferit în multe feluri tragedia acestei perioade. Sigur, vinovaţii nu mai sunt printre noi, au fost cei care au constituit mişcarea legionară, regimul Antonescu şi aşa mai departe.

Pot să spun însă că, pentru a înţelege bine tragedia noastră, nu trebuie să ne limităm numai la morţi, la cei ucişi, la cei care au pierit de foame, de mizerie, de lipsă de igienă, de cele mai cumplite boli, în Transnistria mai cu seamă, dar să ne reamintim că din 1938 încoace, în România au apărut măsuri de discriminare antievreieşti, treptat, treptat, ele au crescut, sunt multe, n-aş vrea să vă reţin atenţia, dar aş spune numai că în anii aceia pentru un evreu, un copil de evreu, cum am fost eu, de pildă, să te duci să iei pâinea pe cartelă, numai o treime din raţia celuilalt copil neevreu, însemna ceva. Sunt multe altele: excluderea din şcoli, excluderea din profesiuni liberale, excluderea din economie şi foarte, foarte multe.  Ce este de reţinut însă? Că soarta noastră era pecetluită. Au existat programe, planuri, cu meticulozitatea nazistă, făcute pentru ca toţi evreii din România să ia calea deportărilor în lagărele de concentrare, la camerele de gazare şi aşa mai departe.  Şansa noastră istorică a fost că, din 1942, cursul războiului a luat o altă evoluţie, iar măsurile de deportare s-au oprit. Nu uitaţi însă că am avut pogromuri, am avut în 1940, pogromul de la Dorohoi, am avut în 1941, ianuarie, pogromul de la Bucureşti, am avut în iunie 1941, pogromul de la Iaşi şi un pogrom mai mic, de mai mici proporţii, la Galaţi şi ceva la Ploieşti. Astea au fost victime omeneşti. Aş aminti doar că, la Iaşi, au pierit 13 mii de evrei, fie împuşcaţi în faţa chesturii poliţiei, sau duşi cu trenurile morţii, dintre care foarte puţini s-au întors.  Aş dori să închei şi să explic doar această idee că Holocaustul în România a însemnat un proces care a mers crescendo, dar care, spre marea fericire a multora dintre noi, s-a schimbat începând din 1942, fără însă să se ridice restricţiile antievreieşti.

Trecem însă la pagini mai de actualitate. Şi aş dori să mulţumesc tuturor autorităţilor române, celor trei preşedinţi ai României care au început procesul de asumare: Preşedintele Ion Iliescu, Preşedintele Emil Constantinescu şi Preşedintele Traian Băsescu.  Astăzi, pentru noi, evreii din România şi sper şi pentru romi, am trăit un moment cu totul şi cu totul de excepţie: s-a inaugurat Memorialul Holocaustului din România la Bucureşti. Vă recomand, atunci când veţi avea timp, mergeţi să vedeţi, apropiaţi-vă de această pagină de istorie, nu frumoasă, a poporului român, foarte tragică pentru poporul evreu, şi veţi vedea, veţi simţi şi răspunderea şi mai ales veţi învăţa mai bine lecţia istoriei. Lecţia istoriei e simplă: Holocaustul nu este un lucru care s-a întâmplat doar evreilor, în forma în care a fost, dar se poate întâmpla oricând, oriunde, şi cu alţii. Şi lecţia istoriei este să nu permitem niciodată să se mai repete aceste tragedii ale istoriei umanităţii.  Este un mesaj care vi-l adresez şi vă rog şi pe dumneavoastră, în calitate de români, de colegi ai mei de Parlament, militaţi pentru înlăturarea acestor racile ale societăţii care sunt: xenofobia, antisemitismul, rasismul, propovăduirea teoriilor şi curentelor legionare antisemite. Nu mă opresc decât la faptul că, din păcate, în România de azi se mai întâmplă incidente de tip antisemit. Aş aminti doar faptul că, exact acum un an, cimitirul Giurgiului din Bucureşti a fost vandalizat, 131 de morminte au fost distruse, deci 131 de oameni au trăit a doua oară moartea.

Din păcate, reacţia autorităţilor nu este cea dorită. Şi aş dori să dau o notă, dacă-mi permiteţi să spun aşa, o apreciere foarte bună pentru Parlamentul României care, de mai mulţi ani, a început procesul de asumare, prin recunoaşterea în diferite forme a celor întâmplate, prin acordarea unor indemnizaţii supravieţuitorilor Holocaustului, cum s-a făcut şi cu acei români care au murit în închisorile comuniste, deţinuţii politici de atunci. Acum am să am rugămintea să fiţi de acord cu un proiect de lege, elaborat împreună cu doi colegi de la minorităţi, să-l susţinem, să mărim această indemnizaţie ca să nu mai avem o discriminare. În prezent, este o discriminare faţă de deţinuţii politici la nivelul indemnizaţiei.

N-am vrut să ating acest subiect, dar m-a luat gura pe dinainte. Mă scuzaţi!

Mai e o vorbă, şi anume să continuăm să fim un factor favorizant pe plan legislativ pentru tot ceea ce înseamnă combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi negaţionalismului Holocaustului. Nu pot să nu amintesc măsurile care s-au luat în timp. În învăţământul românesc se predau lecţii despre Holocaust. Este un lucru extraordinar: copiii încep să înţeleagă şi ceea ce sperăm să nu se mai întâmple.

Deci, mesajul meu final este cam aşa: vă mulţumesc că aţi venit, vă mulţumesc că sunteţi cu noi aici, şi sper într-adevăr că veţi fi militanţi activi ai ideii ca nimic să nu se mai întâmple niciunde şi nicicum de acest gen, de ceea ce a însemnat Holocaustul pentru Europa şi pentru România.

Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie. (Aplauze.)