A da de citit – articol de Andrei Pleşu

Într-o lume în care se citeşte tot mai puţin, sînt recunoscător personajelor, tot mai rare, care se străduiesc să dea de citit. Evident, cu cîteva nuanţe. Uneori, de pildă, mi se pare excesivă o anumită grafomanie egolatră, practicată năvalnic de o mulţime de condeieri autocomplezenţi, gata să etaleze, zgomotos, mici frisoane lirico-metafizice, a căror unică utilitate este întreţinerea pioasă a unei „nobile“ (şi vide) imagini de sine. De acelasi autor Noutăţi de toate felurile Trei sfaturi de la George P. Shultz Tradiţii ale învăţămîntului autohton Articol preluat din Dilema veche Se citeşte puţin, dar, în schimb, se scrie mult şi fandosit. Prefer efortul editorilor, al celor care nu-şi cultivă producţia proprie, ci opera altora. Şi al celor care nu pun pe piaţă produse „rentabile“, „trendy“, pline de mistere de doi bani sau de reţete „spirituale“, care îţi promit „fericirea“ în numai cîţiva paşi „iniţiatici“. Printre cei care dau de citit s-a impus, de cîţiva ani buni, dl Teşu Solomovici. Omul e controversat – după obiceiul locului – şi printre unii români, şi printre unii evrei. Semn bun. Domnia-sa oferă publicului documente care nu slujesc o teză, ci o cauză: cauza unui liberalism cultural, capabil să întreţină dezbateri care nu dezbină, ci alimentează spiritul comunitar. Ultima apariţie a Editurii Teşu este volumul Noi, evreii, cuprinzînd publicistică „identitară“, semnată de Mihail Sebastian. (O bună ocazie de a comemora 110 ani de la naşterea autorului.) Pentru mine, unul – o lectură melancolic îmbogăţitoare. Un prilej de a reflecta ce ar fi fost cultura noastră modernă fără Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, B. Fundoianu, F. Aderca, Victor Brauner, H. Sanielevici, sau filologia românească fără Şăineanu şi Tiktin (cel admirat de Iorga), etnografia românească şi universală fără Moses Gaster etc. Antologia Noi, evreii (însoţită de solide note bio-bibliografice şi de imagini inspirate, puţin sau deloc cunoscute) dovedeşte, fără abilităţi de paradă, că există şi o istorie a bunei convieţuiri între „majoritari“ şi „minoritari“, că, pe de altă parte, integrarea nu e totuna cu asimilarea, că un evreu ca Ion Trivale poate muri eroic, pentru „patria“ română, în Primul Război Mondial, că reprezentanţi importanţi ai spiritului autohton au putut fi solidari cu valorile concetăţenilor lor evrei. Nu e vorba a relativiza aberaţia antisemitismului. E vorba a demonstra, cu inteligenţă, că nu prin stimularea confruntării resentimentare se pot reaşeza lucrurile, ci şi prin semnalarea concordiilor demonstrabile. Şi prin reevaluare culturală. Ascendenţa iudaică (după mamă) a marelui călugăr Paisie Velicikovski, cel care a adus în Moldova „rugăciunea inimii“, face parte din temelia duhului ortodox, aşa cum, în alt plan, ascendenţa iudaică a lui Alexandru Xenopol sau a lui Vasile Alecsandri nu pot fi evacuate din alcătuirea specifică a istoriei şi literaturii noastre. Nu pot să nu amintesc şi imaginea „zeflemistului“ Caragiale, agitîndu se prin anticamera Parlamentului României pentru a sprijini obţinerea cetăţeniei române pentru un bun şi preţuit prieten evreu. Asemenea fapte şi încrucişări de destin fac un mai mare serviciu, prin rememorare, unei reconcilieri fireşti şi durabile, decît anamneza sumbră, fără ieşire, a zelului răzbunător. Repet: nu pledez nici pentru uitare, nici pentru un „împăciuitorism“ ipocrit. Pledez pentru o simultană recuperare a potenţialului de căldură şi speranţă, pe care scrisul lui Sebastian, scrisul cuiva bîntuit, totuşi, de tristeţi, îl întruchipează adesea. Atunci cînd îşi îndeamnă, de pildă, cititorii să se ferească de „păcatul cel mare al dezanădejdii“, să creadă „într-o reînălţare a spiritului omenesc“. Sau cînd scrie un text ca acesta, ales de dl Solomovici drept motto al antologiei de care vorbim: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută (…). Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut“. Mi-l pot închipui pe minunatul Nicolae Cajal adoptînd şi el, fără ezitare, acest mod de „a se situa în peisaj“. Şi cred că nici lui Elie Wiesel nu i-ar fi displăcut…