Antoaneta Ralian (1924 - 2015 Z.L.)

 

 

Sursa: Revista ”22”,  Ediție scrisă 01.07.2014

 

1 +1 = 1

 

de Daniel Cristea-Enache

 

Duminica 22 iunie 2014, la Centrul Comunitar Evreiesc din Popa Soare, am avut privilegiul de a fi parte la sărbătorirea unei mari traducătoare. Antoaneta Ralian a împlinit în mai 90 de ani; iar Editura Humanitas i-a făcut cel mai frumos cadou, unul „tematic“: Amintirile unei nonagenare, o carte, cum o arată și titlul, memorialistică.

 

Experiența de cronicar literar mă face să nu mai tresar, ingenuu, la lectura unei cărți, oricât ar fi ea de valoroasă. Dar aici e vorba de altceva decât, strict, despre o carte: e vorba despre o viață, și încă despre una trăită frumos și intens, în trei epoci istorice diferite. Orice ar spune un strălucit in­telectual care, ca Antoaneta Ralian ori Paul Cornea, atinge stadiul de tinerețe spi­rituală nonagenară – se încarcă de o greutate specifică, de o pondere apreciabilă obținută din chiar ma­terialul și materia biografiei. O viață trăită e mai importantă decât o viață imaginată, derealizată, sustrasă presiunilor și con­diționărilor realității. O viață trăită frumos în condiții grele este mai prețioasă decât o viață idealizată printr-o proiecție evazionistă.

 

Antoaneta Ralian, ca și Paul Cornea, nu intră deci în scenariul văicărelii naționale, devenit deja plictisitor prin redundanță și exces de aplicabilitate în varii împrejurări. Totdeauna alții sunt de vină – iar eu, eu însumi sunt victima predilectă a familiei, a mediului, a prietenilor și falșilor prieteni, a cunoscuților și necunoscuților, a literaturii și culturii române, a Occidentului, a lumii întregi... Vaiete de durere tipărită se aud din atâtea tomuri memorialistice ori diaristice apărute la noi în ultimele două decenii. O lungă și mohorâtă jelanie este actualizată și reactualizată, memorialistul ținând minte numai răul făcut lui, nu și binele; numai greșelile altora, nu și pe ale sale. Este un fundal pe care o carte luminoasă precum Amintirile unei nonagenare distonează puternic. Și o logică de revizitare a propriului trecut – cu scrâșnete de dinți față de alții și lacrimi de compasiune pentru sine – pe care Antoaneta Ralian o rupe. E nu doar o viață trăită frumos, în condiții grele. Este și o viață rememorată cu o invidiabilă serenitate și povestită frumos.

 

Care ar fi codul, secretul, cifrul ei? Cum se explică seninătatea și luminozitatea, plenitudinea din aceste pagini, umorul lor, autoironia și tot restul? La Matineul de Duminică de la Centrul Comunitar Evreiesc, Adriana Bittel, Simona Vasilache și amfitrionul, Aurel Vainer, au dat fiecare câte o explicație bine argumentată pentru enigma acestei longevități uimitoare (90 de ani, 117 cărți traduse la cel mai înalt nivel de performanță în domeniu). Interesantă ipoteza avansată de către Aurel Vainer: componenta evreiască și componenta românească fac un tot, în cazul Antoanetei Ralian, un întreg nu doar armonios, ci și sudat până la indistincție.

 

1 + 1 = 2? Nu, 1 + 1 = 1.

 

Mărturisesc că această aritmetică simbolică, destul de riscantă pentru elevii care în aceste zile și-au dat examenul de capacitate, îmi place. Și o voi folosi, la rândul meu, vorbind însă nu despre liantul unei personalități; și nici despre structura ei interioară în care diferitele componente identitare se armonizează și se sudează.

 

La fel de importantă, în cazul Antoanetei Ralian, îmi pare însăși suma individualităților, dintre care ea este numai una. 1 + 1 dă (poate da) un cuplu; și exact acest lucru s-a întâmplat, în căsnicia minunată, de șase decenii, evocată în Amintirile unei nonagenare.

 

Nu numai că nonagenara a iubit și a fost iubită, dar relația celor doi soți a fost atât de puternică, de profundă și de bogată, încât ea a subsumat personalitățile puternice ale individualităților. Nici măcar călătoria în străinătate, visul cel mai scump al cobailor umani din socialismul real, nu avea farmec și miez dacă soția nu călătorea împreună cu soțul, soțul – cu soția; și amândoi, cu ei amândoi, să se bucure împreună de cele văzute și descoperite. Într-un mod pe cât de simpatic, pe atât de simptomatic, la o călătorie în Anglia de una singură, Antoaneta Ralian îl seduce pe un distins intelectual; dar, candidă și conjugală, adoarme în timpul spectacolului la care acesta o invită. Mânia și apoi răceala de gheață a perfidului Albion sunt legitime. Și mai simpatic va fi fost oful soțului, care s-a găsit să-și ia soția într-o călătorie în Germania, unde toți bărbații din delegație s-au înfruptat din ospitalitatea erotică a unor gazde încântate de oaspeți...

 

Prin urmare, Amintirile unei nonagenare nu este despre un eu egolatru, „neînțeles“ de lume (schema din multe memorii și jurnale scrise de autori de diferite calibre), ci despre un cuplu evocat și resuscitat pe aproape fiecare pagină de către soția, văduvă, care atât de mult și-a iubit soțul; și atât de mult a fost iubită de el.

 

Da, 1 + 1 = 1.